Cântecul lui Benone Sinulescu a răsunat până târziu în noapte, pecetluind o iubire ce avea să devină legendă în sat, amintindu-le tuturor că cele mai frumoase povești se scriu cu flori, cu dor și cu muzică de suflet.

Băiatul se numea Radu și era un flăcău înalt, cu ochii negri ca murele de pădure și obrajii mereu rumeni de atâta muncă și tinerețe. În sat, lumea îi spunea Bujorul. Nu doar pentru că purta mereu la pălărie floarea aceea bogată și aprinsă, ci pentru că el însuși părea plin de viață, de o frumusețe sălbatică și curată. Fata se numea mândra Ilinca. Era subțirică, delicată, cu pielea albă ca laptele și vorba dulce. Ei i se spunea Garofița, căci era sfioasă, mândră și lăsa în urma ei un parfum de busuioc și dor.

Într-o duminică de mai, când soarele mângâia blând livezile înflorite, Benone, lăutarul satului, s-a așezat pe prispă cu fluierul și cobza. El cunoștea toate tainele inimilor din sat. Văzându-i pe cei doi cum se privesc de la distanță, fără să aibă curajul să-și vorbească, bătrânul artist a început să cânte. Glasul lui cald și doinit a umplut ulița, iar versurile păreau că se nasc pe loc, dictate de dragostea curată a celor doi tineri: "Un bujor și-o garofiță..."